Omul din greseli se-nalta!

Greşelile sunt dureroase…dar ele sunt singura modalitate prin care descoperi cine eşti cu adevărat.

  Nu ştiu alţii cum sunt dar eu mi-am dedicat mare parte din gândurile de până acum analizei greşelilor trecute (şi, aparent, îngropate). Căci, deşi ele-s trecute şi nu mai fac parte din prezentul prin care trec cu steagul sus chiar în timp ce scriu rândurile astea, consecinţele lor le păstrez în suflet; sau, în cazurile mai bune, în gând; şi, în cazurile cele mai interesante, în cutia mea argintie din carton, plină până la refuz de tot felul de chestii. 

  Până în urmă cu vreo doi ani nici măcar nu aveam o astfel de cutie. Dar mi-am dat seamă că oricât ne-am da viteji că pentru noi lucrurile materiale nu ar trebui să aibă valoare şi nici nu ar trebui să ne ataşăm de ele, acestea sunt parte din noi. Nu noi parte din ele, ci ele parte din noi. Aşa că păstrez cutia, păstrez vie posibilitatea de a mă regăsi doar deschizând-o, ori de câte ori mă rătăcesc prea departe.

  Fără a o deschide, însă, îmi pot aminti de câteva mari greşeli, sau câteva aşa-numite (de către lume) greşeli.

  Eram prin clasa a X-a atunci când cea mai bună prietenă a mea s-a supărat pe mine. Greşisem. Nu am aflat niciodată motivul şi mi-a fost mult timp teamă să mai deschid gura în faţa ei, ea fiind prima persoană care, fără a-mi fi rudă, imi dovedise un ataşament şi un devotament incredibil. Oarecum, mă lăsase dezarmată, nu mă simţeam pregătită să o las să plece din viaţa mea. Apoi, am auzit de atâtea ori oameni spunându-mi: se pare că nu eraţi chiar aşa de bune prietene cum vă dădeaţi. Şi mă durea al naibii de tare. După şase ani în care a fost, între noi, un schimb de maximum trei discuţii telefonice pe an, unul dintre aceste trei telefoane anuale m-a teleportat la o întâlnire. Ştii, atunci când mă gândesc la ce înseamnă pentru mine prietenia adevărată, mă gândesc la tine. Nu ştiu, nici acum, de ce te-ai supărat pe mine. Greşeala mea că nu am întrebat. Însă acum ştiu cu certitudine că viaţa are grijă si ne aduce împreună pe noi, noi cei care avem sufletele unite. Nici nu ajung bine în Galaţi, că mă şi regăsesc strângând-o în braţe.

  Niciodată nu mi-a plăcut să copiez la examene (ok, am terminat şcoala, acum pot să fiu sinceră) dar, recunosc că,  întotdeauna am fost tentată să o fac. Iar uneori chiar nu ar fi trebuit să mă las tentată dar, altfel probabil că nu aş fi aflat niciodată că, în grupa mea de la facultate, există o fată şatenă (culoare naturală!), cu cele mai reuşite ţinute casual chiar şi-n bad hair days-urile ei, şi cu…cu totul şi cu totul specială. Care m-a ajutat să-mi amintesc câteva caractere la un examen, în condiţiile în care nimeni, dar absolut nimeni altcineva, nu m-ar fi ajutat. Cei care au învăţat la o facultate de stat, cu locuri limitate la buget şi bătălie continuă pentru acele locuri, mă vor înţelege. Probabil că doar ei. Greşeala mea, câştigul meu. Am copiat trei caractere şi am aflat cum arată un om veritabil.

  În urmă cu ceva timp, i-am spus lui No. 7 că poate să stea la mine, la Bucureşti, deşi nu îl cunoşteam decât de câteva luni (şi nu avea deloc referinţe bune!). În ciuda faptului că V. mic m-a atenţionat că nu-i convine situaţia şi că nu dă bine deloc la reputaţia mea, mi-am lăsat intuiţia să preia controlul. În week-end-ul acela, am aflat cât de mult visez la bărbatul care stă lângă mine-n bucătărie (adică nu stă pe scaun şi se uită la mine!), care-mi spune că-s frumoasă, în zori, doar privindu-mă, care cutreieră străzile oraşului cu mine-n toiul nopţii şi nu se plânge că a obosit, care mă ia de mână şi mă prezintă familiei lui, deşi mă cunoaşte de doar câteva luni (eu am referinţe mai bune!). Nu a fost el Făt-Frumosul meu şi i-am cam reproşat asta (de parcă ar fi fost vina lui…) şi am crezut, pentru mult timp, că am greşit făcându-i loc în universul meu. Dar, da, greşeala asta a lăsat, în viaţa şi-n sufletul meu, un prieten extraordinar. Care m-a sunat de…patru ori, astăzi, şi tot am mai avea atâtea de vorbit.

  Acum doi ani şi jumătate, am hotărât să dau un examen. Şi l-am luat, în ciuda impresiei mele că nu aş avea nicio şansă. Însă, V. mic nu l-a luat, iar eu promisesem că nu voi accepta bursa decât dacă va fi să plecăm împreună. M-am gândit şi m-am răzgândit, am analizat şi iar am analizat, şi am decis să nu plec. Dar nici măcar nu m-a mai întrebat cineva dacă plec sau nu, m-am trezit într-un vârtej de evenimente, cu o tolbă plină de îndoieli şi frustrări, cu actele în faţa mea şi cu biletul de avion gata cumpărat. Dacă aş fi rămas, aş fi ratat probabil cea mai fascinantă experienţă a vieţii mele de până acum, aş fi ratat să ii cunosc pe ei, pe toţi acei prieteni, fiecare din alte lumi, să recunosc oamenii de aici pentru care chiar valorez ceva. Pentru greşeala asta chiar înalţ câteva mulţumiri din adâncul sufletului.

  Luni întregi de rătăcire, plânsete, nopţi albe urmate de zile negre, întrebări rostite şi tăcute de genul deja clişeic de ce naiba trăiesc eu asta? Şi continuarea inevitabilă: cu ce am greşit? Toate parcă fără de sfârşit şi toate hrănite cu un simplu poate că mi-e dor de tine, nu vei şti niciodată. Dintre toate greşelile, de obicei, ştii, singur şi sigur, care este cea mai gravă. Cea care te-a dus la capătul propriei existenţe, te-a târât prin noroi şi prin gropi de mocirlă, te-a umilit şi te-a făcut să crezi că meriţi asta. Iar, la final, după ce şi-a făcut hatârul cu tine, după ce ţi-a arătat cât de slab şi de nimic poţi fi, te apucă de părul lung, care încă mai miroase a mentă şi străluceşte, şi-ţi arată cerul. Uite, vezi ce-ţi arăt eu ţie? Spre limitele alea trebuie să alergi, nu spre cele care te-ai lăsat dus. Învaţă să urci, gata cu coborâtul.

  Dacă aş încheia aici, ar fi într-o notă puţin cam tristă, nu-i aşa? Ei bine, după cum am mai auzit eu pe ici, pe colo, odată ce poţi povesti cu degajare despre greşelile care te-au durut, înseamnă că apăsarea a trecut. Şi mai înseamnă că toate greşelile, mai ales cele pe care le-am făcut cu bună ştiinţă,  trebuie să ne ducă undeva, să ne arate o altă perspectivă, să ne trezească simţurile sau să ne înalţe spiritul. Sau cum ar spune Coelho: mă eliberez de …

Dintr-o seara dinspre vara

  Şi-apoi sunt acele momente în care nu mai crezi în nimic, şi crezi în orice, numai de dragul credinţei.  Dar, după cum ar fi spus Apostolul Pavel: Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

  Mă uitam la ursitoarele care au venit la botezul unui suflet tânăr, tânăr  să îi vorbească despre tot ceea ce îi va dărui viaţa mai frumos.  Dansau lin, desenau inimioare şi trifoi în aer cu bagheta lor magică, aveau glasul asemănător cu al Zânei Bune din Cenuşăreasa. Ele păreau rupte dintr-un basm, iar eu mă simţeam stingheră. Apoi, m-am uitat la Ivo, care stătea lângă mine cuminte, şi am văzut câteva lacrimi apărute ad-hoc în ochii lui calzi. Le-a şters când m-a văzut că mă întorc zâmbitoare spre el, şi am simţit cum parcă mă ceartă cu privirea pentru lipsa de sensibilitate.

  Am vrut să-i spun, ceea ce deja ştie, că nu am inima de tinichea. Am vrut să-i spun că m-am oprit din a asculta tot ceea ce îi cântau ele încă de la jumătate pentru că mai auzisem poveştile astea. Am vrut să-i spun că în seara aia nu voiam decât să dansez şi să visez cu ochii deschişi nu mai departe decât mă poartă fiecare dintre clipele trăite împreună. Să ştie că nu m-au impresionat niciodată romanele cu final fericit pentru că ceva dinăuntrul meu se simţea trădat. Am vrut să-i spun că mai bine aş fi mers eu acolo şi i-aş fi dorit bebeluşului de atunci, cât şi omului mare de mai târziu, să fie hărăzit cu înţelepciunea, unica înţelepciune a acestei vieţi: aceea de a trăi din suflet fiecare clipă fără a se lăsa ispitit să facă din clipa următoare una plină de aşteptări.

  Dar nu i-am zis nimic din toate astea. M-am aşezat cuminte pe scaunul de lângă al lui, i-am zâmbit când l-am simţit, din nou, aproape de mine şi am aşteptat să mă ia la dans şi să mă strângă în braţe tare: s-au văzut, prima oară-ntr-o seară de mai…

stefan banica jr-poveste de mai

Cand lumea devine prea mare...

Ştii ce-mi plăcea să fac când eram mic? mă întreabă şi-i citesc în ochi nerăbdarea de a-mi împărtăşi secretul.
Puneam aşa pe jos, în casă, mai multe umbrele şi le deschideam pe toate, unele mai mici, altele mari, şi mă ascundeam acolo. Formau un fel de cort măricel, eu eram mic, şi stăteam acolo, fără ca cineva să mă deranjeze sau să ştie de mine. Stăteam în orice poziţie voiam! Iar când mi se făcea dor de lume, ieşeam de acolo, precum ursul la sfârşitul iernii. Sau poate că doar mi se făcea foame.


Mă uitam la el şi mă vedeam acolo, sub multe umbrele, protejată de vânt, ploi, soare, lume. Mă întrebam de ce nu am făcut şi eu asta când eram mai mică. Poate că nu aş mai fi simţit nevoia să o fac acum. Până la urmă, o lecţie nouă tot am mai învăţat: toate lucrurile la timpul lor.


De fapt, două lecţii pentru azi. Cea de-a doua este că atât de multe învăţături câte poţi întâlni într-un desen animat, nu vei găsi niciodată într-un simplu film. Bănuiesc că secretul este să nu uiţi că secretele existenţei noastre le deţin copiii. Ei, cei care văd cum începe furtuna şi aleargă ca să danseze în ploaie, ei cei care închid ochii şi dau deoparte umbrela ca să îşi lase chipul udat de ploaie, ei cei care plâng atunci când vor afecţiune sau să fie strânşi în braţe. La toate astea, li se răspunde cu dragoste. Nu răcesc de la ploaie şi nici nu li se spune: iar vrei să fii alintat? Dar ia mai lasa-ma ca m-am saturat! 


Deşi încă mă consider o răsfăţată a sorţii, m-aş băga şi eu acolo sub multe umbrele. Nici pe mine nu m-aş lua cu totul. Doar câteva gânduri pe care nu le-am dus la bun sfârşit, mesajul lui B. pe care l-am tot recitit şi în care-mi spune că i-am aprins călcâiele, cât şi trasul din ochi prin mulţimea agitată, două-trei vise în care încă cred pentru că nu ţin de oameni, şi-o durere. Aş alege-o pe asta cea mai a naibii, să treacă greu dar să mă simt minunat atunci când va fi trecut. Să simt senzaţia aia de binecuvântare pe care o trăieşti la finalul unui chin lung.

Hotărât lucru. Mâine merg în căutare de umbrele.

 

Alergand spre paradis

Când tu eşti un om bun, nu ai cum să vezi în ceilalţi oameni nişte jigodii.

A nu se înţelege greşit. Nu am mai scris nimic pentru că mi-a fost greu să-mi găsesc timp, energie, răbdare pentru a mă concentra şi a-mi aduna gândurile. Şi, da, am vrut să mă las de asta. Probabil o voi face.

Nu am mulţi ani şi, deci, nici prea multă înţelepciune. Nici zestre n-am. Tot ce am, şi nici măcar de asta nu am ştiut până de curând, este un suflet viu ( şi multicolor de la atâtea cicatrici. Mint, nu e multicolor! Simţul estetic mă împiedică să îl las să fie într-o combinaţie de mai mult de trei culori.). Şi eu mă luptam pentru un salariu mai mare, o diplomă mai şmecheră sau nişte haine mai trendy (ok, recunosc, pentru astea încă mă lupt. Zi de zi, zi de zi.).  Însă, nu faci mare lucru cu toate astea în lipsa unui suflet, parcă nici ele nu-şi doresc aşa un lăcaş.

Este interesant şi o bună temă de gândire pentru creieraşul meu abia trezit din beţia unui vis cum nu am înţeles niciodată sensul vorbelor: cum îţi aşterni, aşa dormi. Deşi, undeva în subconştientul meu am trăit ghidată de o astfel de idee, de aici şi obsesia de a nu pleca de acasă (nici măcar până la magazinul de jos!) fără a aşeza patul. Nu, nu, nu înţelegi, pernele stau deasupra, cearşaful să fie preferabil ascuns de pătură, pune şi cuvertura. Da, aşa mai merge.

Cum spuneam…nici chiar în momentele mele de depresie în stadiu terminal, alea de-mi vine să fug prin Tineretului pe tocuri, nici chiar atunci nu îmi imaginez că pot fi pentru mult timp tristă şi nefericită. Nu am cum. Cunosc şi iubesc oameni veritabili; în egală măsură cunosc şi am iubit oameni de nimic. Dar oamenii de nimic sunt…da, zic bine, sunt nimic pe lângă cei veritabili. Aceia (a se citi acela) care stau lângă tine, te privesc şi au multă frumuseţe în ochi şi-o au chiar şi după atâţia ani,  te văd cum treci printr-o furtună sufletească şi-ţi spun că va fi bine. Apoi, zâmbind te-ntreabă, observându-ţi o simplă mişcarea a capului:

Ori cauţi să te alint?

Daaa…

Oofff, hai la mine. Ce mă fac eu cu tine?!

Când îţi aşterni pe pat, încă de dimineaţă de când pleci la serviciu, un cearşaf de mătase curat, în culoarea căpşunii, două perne nu foarte mari, nici foarte mici, înfăşurate cu aromă de primăvară, o pătură uşoară şi învelită într-un aşternut roşiatic cu flori, dar şi un trandafir înflorit deasupra patului, unul pe care numai tu îl vezi, nu ai cum să nu simţi bucurie odată ce ajungi acasă, seara, să te lăfăi în ele. În acelaşi fel, având un suflet curat, în culoarea căpşunii, peste care aşezi cu speranţă două perne şi-o pătură atât cât să îi ţină cald atunci când, în mod natural, vine şi anotimpul rece, dar şi un trandafir înflorit şi fără niciun spin pe care doar tu-l vei recunoaşte atunci când îl vei primi, nu ai cum să nu vezi că viaţa-ţi este un dar divin. Iar harul ţi-l porţi cu tine, aşezat la căldură de răni şi cicatrici.

Suntem o natie de intelectuali.

...sau cel putin asta crezi daca circuli cu metroul dimineata si/sau dupa-amiaza.

Nu vreau sa para ca sunt eu Toma Necredinciosul, ca ma indoiesc in vreun fel de capacitatile intelectuale ale romanilor, care trebuie si e musai sa fie afisate si binecunoscute de ceilalti concetateni. Ca doar ce sens are sa fii cultivat daca ceilalti adormiti din metroul de la ora 7 jumatate dimineata nu stiu asta?!

Ceea ce m-a facut sa imi exprim acest punct de vedere de om nemultumit este un astfel de cititor inrait pe care l-am intalnit azi-dimineata. Am iesit din metrou in aglomeratia de toate zilele si ma taram ca un melc spre scari cand...iata-l! El este cititorul despre care se vorbeste! Paseste si mai citeste o pagina, urca o scara si mai citeste o pagina, inca o scara, inca o pagina. Nimic nu il poate deranja. Este atat de prins de actiunea cartii incat poate continua lectura in ciuda aglomeratiei, a oamenilor carora mersul de melc le dauneaza punctualitatii la serviciu, a scarilor alunecoase de la zapada de pe talpi.
Insa, am apreciat ceva la acest domn: nu citea o carte de Sandra Brown (precum multi alti calatori), ci una din Colectia Adevarul despre care am, totusi, o parere buna.

Aceasta spuma a capitalei Romaniei este, fara indoiala, sursa unui nou hobby de-al meu: stabilirea best-seller-urilor din mijloacele de transport in comun. Imi creeaza reale dificultati cei care s-au modernizat si au trecut pe kindle-uri; foarte greu imi dau seama de titlul cartii, dar nu ma las pana nu reusesc.

Ceea ce voiam sa spun este ca eu admir puterea de concentrare a acestor oameni. Sa citesti si sa si intelegi ce a scris autorul ala, care nu cred ca si-a imaginat vreodata ca scriitura lui va ajunge sa fie scanata in graba la metrou, in mijlocul unei multimi stresate,  mi se pare o realizare, o proba la care (nu) merita sa te supui zilnic pentru a-ti dovedi tie ca ai o dorinta de nestavilit de cultivare. S-au dus vremurile alea in care lectura era o modalitate de a te relaxa, de a iti imbogati spiritul, de a-ti recompensa mintea pentru o zi obositoare, de a te lasa purtat intr-o alta dimensiune.

Ei, dar ce idealista pot sa fiu, uneori. Lectura este doar o modalitate de a face ca timpul dintre statii sa treaca cat mai rapid. Cultivandu-te, evident. Doar suntem o natie de intelectuali.

Când ai un vis...

When it's all said and done

My once in a lifetime will be back again.

  Acum puţin timp, plimbându-mă prin oraşul cu floare de tei, am întâlnit o cunoştinţă (după cum se poate observa şi în majoritatea postărilor anterioare, nu îmi place să dau nume..nume reale, vreau să zic). Nu am discutat prea mult şi nici prea filosofic dar mi-am putut de seama că este un om împlinit, din anumite puncte de vedere. Şi i-am spus cu sinceritate si fără a mă aştepta să primesc mai mult de un zâmbet drept răspuns (pupicul îl primisem deja):

  -Uau, chiar mă bucur pentru tine. Te afli într-un punct frumos al drumului vieţii tale.( nu, nu m-am exprimat chiar aşa, dar cam aceasta a fost esenţa)


  -Să ştii că chiar aşa este. Dar ştii care e secretul? a replicat cu ochii migdalati scânteindu-i.

  Răspunsul meu a fost o faţă destul de expresivă de toantă nedumerită, dar totuşi îndeajuns de demnă încât să nu întrebe care-i?, care-i?.

  - Secretul este să nu te abaţi de la visul tău. Orice ar fi, oriunde te-ai lăsa dusă de viaţă, nu îţi abandona visul nicio clipă. Virează la stânga, apoi iar înainte, apoi virează la dreapta, dar nu uita care este adevăratul tău drum. Lasă şi tu firimituri, aşa cum nu degeaba ne-au învăţat Hansel şi Gretel, dar nu pentru a te întoarce, ci pentru a-ţi găsi împlinirea visului, pe care încă nu ai aflat-o. Dar ţi se va revela, zi de zi, poate săptămână de săptămână, poate un pas pe an. Nu renunţa.

  Uitasem de întâmplare până zilele trecute când mă scăldam (copyright: V mic) în apa fierbinte şi mă simţeam dezamăgită şi fără chef să continuu. Iar mintea mea intrase într-o stare de căutare neîncetată de bile: fie ele albe, fie ele negre. Şi negre, să fim serioşi, întotdeauna sunt uşor de găsit, la tot pasul. Dar bile albe...bine albe greu îţi oferă cineva, iar în timpul unei astfel de căutări, ele parcă se ascund şi mai bine în străfundurile minţii şi nu mai vor să iasă.

  Până la urmă, tot ceea ce se poate pierde într-o astfel de cursă este o bucată din suflet. Dar nici aia nu se pierde, ci doar se transformă. În bucata aia, şi strict în aia, nu vor mai pătrunde visele cu uşurinţă. Va sta mai izolată, îşi va fereca încuietorile, va intra într-o stare asemănătoare hibernării refuzând să se mai expună oricărei emoţii şi se va vindeca. Va purta mereu o cicatrice dar asta o va face diferită. Iar după un timp, un alt vis tot îşi va mai face loc acolo.

.

Dar cum se simte cand iubesti?

C-un cappuccino decofeinizat in fata si cu majoritatea gandurilor afumate de mirosul de tigara din bar, ma straduiesc sa-m tin oboseala in frau. De astfel de revederi delicioase nu ma pot bucura mai des de o data la cateva luni.

Cum se simte cand iubesti? Eu, sincer, nu stiu daca iubesc, nu stiu nici macar daca am iubit.

Cunoscand omul care tocmai a rostit cuvintele de mai sus, nu vin ca o adevarata surpriza, ci mai degraba ca o sugestie. Sugestie pentru o tema de reflectie. Ce-i toata nebuneala asta cu indragostitul?

E greu, e imposibil de spus si e, ca orice traire sau emotie, ceva personal. Unu' plange cand iubeste, altu' rade, unu' zburda precum Mary Poppins, altu' se-ndoapa cu ciocolata. Dar cateva simptome ale acestei nebunii tot trebuie sa ne fie comune.

- sentimentul de 'acasa' atunci cand il strangi in brate pe acela (= omul pe care presupunem ca-l iubim)

- senzatia de pat imens, de pat oribil de mare si rece pe care o resimti in noptile in care acela nu ocupa jumatate

- frica omniprezenta ( cu care, in timp, te obisnuiesti dar tind sa cred ca nu dispare niciodata ) de a-l pierde pe acela

- cheful permanent de a sta la cratita si a pregati supa aia, care tie nu ti-a placut niciodata dar care ii aduce pe buze un zambet de milioane lui...acela

- renuntarea fara lupta la achizitionarea unei noi perechi de pantofi ( care mai era si la reduceri! ) pentru ca se apropie ziua de nastere a lui acela

- dorul nebun si innebunitor

- timpul alocat, in mod normal, somnului si pe care il realoci, fara a sta pe ganduri, discutiilor lungi si captivante cu acela

- disponibilitatea catre impartirea ciocolatei cu acela

Banuiesc ca ar mai fi multe, sau poate cele insirate de mine ( si inspirate si de discutia de aseara ) nu sunt adevarate, dar, dupa cum spus deja, este o traire personala.